La tot pasul auzim de politicieni corupti, de mafie si de nenorociri, pe astia de acum ii stim prea bine... Va propun sa ne indepartam putin de actualitate si sa patrundem macar imaginar, in temnitele comuniste, mai exact la Pitesti, unde comunistii (mare parte dintre ei se regasesc si azi in mocirla politica) au inteles ca intelectualitatea vremii trebuie ”reeducata” sub orice chip... Cum au putut rezista dezumanizarii si torturii zilnice zeci de ani? Si daca vi se par prea dure descrierile, ganditi-va la realitatea faptelor petrecute, cat de cumplit trebuie sa fi fost... Chiar daca nu am trait in acea perioada, sacrificiul celor mai de seama intelectuali ai societatii romanesti merita cu prisosinta macar o lectura...
”La Pitesti, s-au practicat toate sistemele de tortura...
Bataia, cea mai obisnuita era cu pumnii si cu ciomagul. Au fost rupte coaste, oase, coloane vertrebale. au fost sparte capete, distruse timpane, ochi scosi.
Pe un tanar l-au rastignit cu sfori de doua cuie din perete si a fost batut in ficat pana a murit. Turcanu (cel mai de temut tortionar de la Pitesti) l-a coborat cu scarba de pe perete si l-a tarat afara, unde autoritatile si doctorul i-au ingheiat proces verbal de deces pentru ”atac de cord”...
Altuia i s-a dat sa bea apa sarata pana si a murit in chinuri groaznice. Multora li s-au smuls unghiile. De mai multe ori s-a folosit picatura chinezeasca, stropul care cadea pe fruntea victimelor zi si noapte pana innebuneau. Altora li s-a smuls tot parul, fir cu fir. Dintii sareau din gura ca fasolea batuta.
Alt procedeu era ”stiva”. Se facea stiva de oameni, cum se fac stivele de lemne in paduri, apoi ciomagasii se urcau sus, unde dansau si loveau incat vintimele urlau de durere. Dar nu era voie sa strigi. Cei care strigau erau pedepsiti in plus si li se astupau gurile cu zdrentele murdare cu care se spalau WC-urile.
Turcanu avea ”figura leului”: culca pe prici o victima, se aseza langa ea si incepea treptat sa o sugrume. Ajunsese sa cunoasca atat de bine reactiile oamenilor incat isi doza asfixierea, de mai multe ori, in doze pe care el le simtea potrivite, pana ce omul isi pierdea cunostinta.
Prietenii cei mai buni erau pusi sa se bata intre ei si daca unul lovea ”cu mila” atunci era batut pana scapa de aceasta ”boala burgheza”.
Cineva a observat ca in zilele de sarbatoare ori in zilele de post, mai ales vinerea, reeducatii erau si mai indraciti. De fapt nu exista nici un moment de destindere. Daca nu erai sub tortura, atunci erai spectator la tortura altora.”
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos)
”Totdeauna cel care era in coma era scos din celula inainte de a-si da sufletul . In felul acesta nu se putea sti daca acela decedase imediat sau fusese omorat dupa aceea, pentru ca numai Turcanu cu ajutoarele lui il scoteau noaptea, ducandu-l la morga. Acolo era pus intr-un sac legat la gura si ingropat intr-un cimitir unde nimeni nu stia groapa. Familiile celor de la Pitesti nu le-au mai aflat mormântul.”
(Dumitru Bordeianu - Marturisiri din mlastina disperarii)
”Dintre toate metodele de tortura indurate, una mi s-a parut cumplita din cale afara, o capodopera a insuportabilului: am fost pus sa stau intins pe spate cu mainile pe langa hoitul ce a mai ramas, iar partea de sus a corpului si capul trebuia sa le tin ridicate la doua laturi de palma. Toata partea superioara a corpului nu avea voie sa se sprijine de pardoseala pe care eram intins. La scurt timp se ajungea la o stare de chin insuportabil, incat ai sentimentul ca treci peste limita nebuniei. Atunci când am fost supus acestui tratament, in spatele meu statea un membru al echipei de reeducare cu un ac sau o scula bine ascutita in mana, ca in cazul in care lasam capul, varful ascutit sa-mi intre in ceafa, cu senzatia ca imi intra in creier. Aveam de ales, ori sa ma sinucid, ori sa trec pragul ultim al conditiei umane (sa accept reeducarea). (...) Am ajuns la momentul hotararii decisive ”Acum e momentul sa-mi pun capat”. Si am lasat capul cu forta , in cautarea varfului ascutit. Intuind miscarea, plantonul de la capatai a retras cu iuteala scula sinucigasa. El stia care va fi reactia si cu repeziciunea unei fiare la panda a retras unealta.”
(Mihai Buracu - Tablitele de sapun de la ITSET-IP)
”In afara de bataie era pedeapsa cu ”beciul”. Beciul era o izolare amenajata in subsolul inchisorii . Ferestrele fusesera inchise, asa incat era bezna. Pe jos erau turnate cantiati mari de fecale, forandu-se o mocirla greu mirositoare si infecta in care nu se lasa nici un petic de loc uscat. Peretii erau umezi, frigul patrundea pana la oase.
Nu se putea vorbi, decat in soapta, la ureche. Se auzeau ca intr-o cutie de rezonanta sparta si iritata scrasnitul zavoarelor, trântitul usilor, taraitul hârdaielor cu mancare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, tipetele torturatilor.
Aici erau adusi tinerii ”banditi”, grupuri-grupuri, de obicei dezbracati si desculti. In loc de hrana li se dadea un polonic de apa fierbinte sarata. De cele mai multe ori beciul era precedat de o bataie crunta aplicata la bunul plac al temnicerilor care, ca fiarele, prinsesera gustul sângelui prin tortura.
Cunosc oameni care au facut, in etape, peste saizeci de zile in beci in aceste conditii. Trei zile era minimum-minimorum de beci si se mergea pana la opt-zece zile, adica pana la epuizare, pana la prabusirea in mocirla. Când cei pedepsiti erau erau readusi in camere erau de nerecunoscut si bolnavi. Aproape toti detinutii au trecut prin beciul din Pitesti.”
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos)
”Asa socotesc, ca toata actiunea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un razboi intre bine si rau. A fost o incercare. A fost un univers in care binele si raul s-au luptat. Batalia s-a dat in inima noastra. Dar inima noastra n-a fost un camp inert, ca un camp de batalie geografic. Ci campul acesta trebuia sa incline de o parte sau de alta, inspre biruinta raiului sau inspre biruinta iadului. Cred ca in multe imprejurari, din cauza teroarei si a spaimei, inima noastra a dat diavolului castig de cauza. Dar pana la urma Dumnezeu ne-a intors pe fiecare inapoi. Ne-a dat la fiecare sansa de a purta ultima batalie. Caci ultima batalie n-a fost la Pitesti. Ultima batalie a fost in inima noastra atunci când am scapat din Pitesti. Si pentru cei mai multi, in inima celor mai multi, ultima batalie a fost castigata de Dumnezeu.”
(Pr. Gheorghe Calciu)
Printre deţinuţii care au suferit la Piteşti, se găsesc personalităţi precum Alexandru Todea, Dumitru Bordeianu, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Eugen Măgirescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Oprişan, Mihai Iosub, Ioan Pintilie sau preotul Roman Braga si multi altii.
Nu imi propun prin aceste articole decat sa va arat ca au existat (si cel mai probabil inca mai exista) oameni ale caror povesti merita stiute si merita pretuite. Cred ca dam prea multa importanta non-valorilor, ignorantei si nesimtirii si uitam sa vedem exemplele pozitive din jurul nostru. Sunt absolut revoltat de situatia Roamniei si va propun ca pe viitor sa urmariti si alte articole marturii ale valorilor noastre. Imi doresc ca acest blog sa prezinte atat actualitatea sufocata de nesimtire politica romaneasca dar si modele de caractere demne de urmat. Vor urma si alte articole-portret, povesti cutremuratoare, greu chiar de imaginat pe care va propun sa le distribuiti mai departe pentru ca sunt multe nume care merita toata admiratia.
Va multumesc...
sursa foto:adevarul2012.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu